Ai simțit vreodată că repeți aceleași tipare în relațiile tale, chiar dacă îți dorești altceva?
Răspunsul s-ar putea afla în copilăria ta. Experiențele timpurii modelează felul în care iubim și ne conectăm cu ceilalți, iar dacă ai trecut printr-o traumă în acea perioadă, este posibil ca relațiile tale să fie influențate într-un mod pe care nici măcar nu-l conștientizezi.
Poate ai auzit de multe ori că „traumele din copilărie ne afectează viața de adult” și ai putea crede că e o generalizare. Însă realitatea este că aceste experiențe sunt mai frecvente decât am vrea să credem. Un studiu din 2017 arată că 1 din 8 adulți a raportat abuz sexual în copilărie, iar 1 din 4 a a trecut prin abuz fizic.
Situații traumatice ar putea fi: violența fizică, abuzul sexual, abuzul emoțional, dezastrele naturale, pierderea unei persoane dragi, abandonul, absența îngrijirii potrivite (neglijența). Pentru că toți trăim viața în moduri diferite, ceea ce poate fi traumatizant pentru tine poate să nu fie pentru altcineva.
Cuprins:
Tiparele relaționale și impactul traumei – Cum se formează?
Relațiile noastre de adult sunt profund influențate de ceea ce am trăit în copilărie. Creierul nostru învață ce înseamnă iubirea din primele relații pe care le avem – cele cu părinții sau îngrijitorii noștri. Dacă aceste relații au fost nesigure sau dureroase, este posibil să dezvoltăm mecanisme de apărare care, mai târziu, devin tipare relaționale inconștiente.
În copilărie, modul în care părinții noștri au răspuns nevoilor noastre emoționale determină stilul nostru de atașament:
- Atașamentul securizant. Dacă ai avut părinți prezenți emoțional, ești mai predispus să ai relații sănătoase și stabile.
- Atașamentul anxios. Dacă ai crescut cu un părinte imprevizibil, e posibil să ai o frică profundă de abandon și o nevoie constantă de reasigurare în relațiile tale.
- Atașamentul evitant. Dacă nevoile tale emoționale nu au fost luate în seamă, ai învățat să te descurci singur și să eviți intimitatea.
- Atașamentul dezorganizat. Dacă ai trăit abuz sau neglijare severă, relațiile pot deveni un amestec confuz de dorință de apropiere și frică de suferință.
Traumele din copilărie nu doar că modelează stilul nostru de atașament, dar generează și reacții emoționale și comportamente care influențează profund relațiile de adult. Aceste traume pot să ne creeze o anxietate persistentă legată de intimitate, iar teama de abandon sau de respingere poate duce la o sabotare involuntară a relațiilor noastre. Pornind de la acestea se pot dezvolta mai multe tipuri de comportamente:
Evitarea intimității. Poți simți că apropierea emoțională este periculoasă și tinzi să păstrezi distanța.
Frica de abandon. Dacă ai fost respins în copilărie poți deveni hipersensibil la orice semn de îndepărtare din partea partenerului.
Nevoia de control. Dacă ai crescut într-un mediu haotic, controlul asupra relațiilor poate părea singura metodă de a preveni suferința.
Creierul asociază iubirea cu ceea ce a învățat în copilărie. Creierul nostru funcționează pe baza familiarității. Chiar dacă o relație toxică ne provoacă suferință, dacă ea seamănă cu ceea ce am trăit în copilărie, mintea noastră o consideră „normală.” De aceea, uneori suntem atrași de persoane care ne rănesc sau intrăm în relații care par un deja-vu al trecutului nostru.
Tiparele relaționale formate în copilărie – Cum îți influențează relațiile de adult?
Rănile din copilărie nu dispar odată cu trecerea timpului, ci se reactivează în relațiile apropiate, mai ales în cele de cuplu. Iată câteva moduri în care aceste traume influențează relațiile de adult:
Relațiile de tip „push & pull”. Unul dintre parteneri caută apropiere și reasigurare, în timp ce celălalt se simte sufocat și se retrage. Această dinamică creează un ciclu dureros în care amândoi se simt neîmpliniți.
Atracția față de parteneri care repetă dinamici familiale. Creierul nostru tinde să caute ceea ce îi este familiar, chiar dacă nu este benefic. Astfel, ne putem trezi într-o relație cu un partener care ne reactivează vechile răni, deoarece acest tip de iubire seamănă cu ceea ce am cunoscut în copilărie.
Frica de vulnerabilitate și dificultăți în a exprima nevoile emoționale. Dacă în copilărie ți s-a transmis că emoțiile tale sunt „prea mult” sau că trebuie să te descurci singur, e posibil să ai dificultăți în a cere afecțiune și sprijin în relațiile adulte. Poți ajunge să te închizi în tine sau, dimpotrivă, să te temi constant că vei fi respins.
Vindecarea tiparelor din copilărie: cum se poate face?
Vestea bună este că tiparele învățate pot fi schimbate. Chiar dacă ai crescut într-un mediu nesigur, poți învăța să construiești relații sănătoase.
Conștientizarea tiparelor. Primul pas este să observi dacă repeți aceleași dinamici. Te regăsești în relații unde trebuie mereu să „dovedești” că meriți iubirea? Alegi parteneri indisponibili emoțional? Fugi de intimitate sau ai nevoie constantă de reasigurare? Odată ce vezi tiparul, poți începe să-l schimbi.
Conștientizarea mecanismelor de apărare. Mecanismele de apărare pe care le învățăm în copilărie pentru a face față unor situații stresante sau periculoase devin tipare inconștiente care ne protejează la început, dar care, ulterior, ajung să saboteze conexiunile din viața de adult. Teama de abandon sau de respingere, nevoia constantă de control sau, dimpotrivă, retragerea totală în sine, sunt reflexii ale unei perioade în care ne-am simțit vulnerabili, singuri sau nesiguri.
Lucrul cu emoțiile și învățarea unor mecanisme mai sănătoase. Poate fi dificil să-ți dai voie să simți durerea trecutului, dar e necesar pentru vindecare. Învață să îți exprimi nevoile fără teamă și să pui limite sănătoase în relațiile tale.
Terapia poate ajuta la rescrierea modului în care trăim relațiile. Psihoterapia oferă un spațiu sigur în care poți explora rănile copilăriei fără să te simți judecat. Un terapeut te poate ajuta să înțelegi de unde vin tiparele tale și să înveți noi moduri de a construi relații bazate pe încredere și siguranță emoțională.
Autor: Psihoterapeut Georgeta Huțanu
