În mediul actual caracterizat de instabilitate, pericolul, criza și frica par să domine. Doar cu pornirea televizorului din sufragerie, individul este bombardat cu imagini de moarte, distrugere și haos. Aceste imagini nu afectează doar percepția unei persoane asupra societății, ci au și un impact direct asupra stării de bine a individului.
Desigur, acesta este numai vârful icebergului, pentru că traumele sunt extrem de profunde și afectează fiecare individ separat, în funcție de propriile trăiri.
Cuprins:
1. Trauma – definiție și tipuri de traumă
Trauma psihică reprezintă „experienţa vitală de discrepanţă între factorii situaţionali ameninţători şi capacităţile individuale de stăpânire, care este însoţită de sentimente de neajutorare şi abandonare lipsită de apărare şi care duce astfel la o zdruncinare de durată a înţelegerii de sine şi de lume.” (G. Fischer, P. Riedesser, 1998).
Termenul de „traumă timpurie” se referă la experiențele traumatice trăite în stadiile noastre cele mai vulnerabile de dezvoltare, când nici lupta, nici fuga nu erau opțiuni posibile. Această perioadă, începând de la concepție și incluzând nașterea și faza de legături și atașament din copilărie, este caracterizată de o vulnerabilitate extremă. În această etapă pre-verbală, traumele devin experiențe subiective, iar un bebeluș, de exemplu, separat temporar de mama sa la naștere, poate resimți amenințarea de a muri. Amintirile traumei devin adesea inconștiente, iar emoțiile asociate sunt stocate adânc în interiorul nostru, în celulele noastre.
Pe măsură ce ne despărțim de o parte din noi în urma traumei, identitatea noastră suferă modificări semnificative. Încetăm să fim întru totul sănătoși; păstrăm o parte sănătoasă, dar o altă parte, afectată de traumă, devine inconștientă, iar o parte supraviețuitoare se formează pentru a proteja această divizare. Partea traumatizată păstrează o anumită vârstă, aceea la care trauma s-a produs. Sinele nostru supraviețuitor lucrează din greu pentru a ne distrage atenția de la această pierdere. Încetăm să fim complet prezenți pentru noi înșine și pentru ceilalți, devenind concentrați în principal pe comportamentele de supraviețuire pentru a evita sentimentele de traumă care rămân adânc în inconștientul nostru. Când funcționăm din partea noastră supraviețuitoare, ne pot copleși emoții precum furia, optimismul exagerat și chiar depresia devin metode prin care ne distragem atenția de la sentimentele noastre reale.
Copilul unei mame traumatizate sau al unui sistem de legături traumatizat, poate absorbi și internaliza traumele și strategiile de supraviețuire ale mamei. În prezent, domenii precum neuroștiința și epigenetica recunosc acest fenomen sub numele de traumatizare transgenerațională. În căutarea noastră simbiotică, nu facem distincție și ne atașăm de ceea ce este disponibil, indiferent dacă este sănătos sau nu.
Psihoterapia Traumei orientată spre Identitate, utilizând Metoda Intenției, facilitează „întâlnirile cu sine”, oferindu-ne posibilitatea de a ne elibera, pas cu pas și într-un mod sigur, de influențele traumatizării transgeneraționale. Metoda propoziției intentiei a fost dezvoltată de către prof. Franz Ruppert și se bazează pe Teoria și Psihoterapia Traumei orientată spre Identitate (IoPT).
După o traumă, adesea adoptăm comportamente de supraviețuire, printre care se numără:
- Suprimarea experienței traumei prin intermediul somatizării, manifestată prin automutilare sau alte forme de afectare a corpului nostru fizic.
- Negarea traumei, susținând făptuitorul sau pretinzând că totul este în regulă, într-un efort de a evita confruntarea cu realitatea traumatizantă.
- Controlarea atât a noastră, cât și a celor din jur, încercând să menținem sentimentele noastre reale în afara conștiinței.
- Evitarea traumei prin distrageri și ocuparea atenției noastre cu activități sau preocupări diverse.
- Compensarea lipsei de sentimente autentice prin utilizarea unor substituenți, precum jocurile de noroc, substanțele adictive, sporturile extreme, alcoolul și alte comportamente „incitante”, dar care provoacă dependență.
Aceste comportamente de supraviețuire pot varia de la distrageri social acceptabile, cum ar fi timpul petrecut în fața ecranelor, somnul, sportul și munca asiduă, până la manifestări potențial distructive, cum ar fi tulburările obsesiv-compulsive, autovătămarea, tulburările de alimentație și chiar gândurile suicidale.
1.1. Trauma transgenerațională
Trauma transgenerațională este o concepție complexă care explorează modul în care efectele traumatice pot trece dintr-o generație în alta în cadrul unei familii sau comunități. Ideea centrală este că nu doar indivizii care au trăit direct traume intense pot fi afectați, ci și descendenții lor. Acest impact poate fi transmis prin modele comportamentale, dinamici familiale, transmisie verbală a experiențelor traumatice și chiar modificări la nivelul genelor prin intermediul proceselor epigenetice.
Un exemplu ar putea fi o familie în care unul dintre părinți a suferit traume semnificative în copilărie sau în trecutul lor. Efectele psihologice ale acelei traume pot influența modul în care acea persoană interacționează cu propria familie și cum își crește copiii. Copiii, la rândul lor, pot fi afectați de aceste dinamici și pot dezvolta modele de comportament sau mecanisme de adaptare similare.
Studiile din domeniile neuroștiinței și psihologiei au început să analizeze mecanismele prin care traumele pot avea un impact durabil asupra familiei și comunității pe termen lung. S-a descoperit că există modificări la nivelul genelor care pot fi transmise de-a lungul generațiilor și care pot influența reacțiile la stres și adaptarea la mediu.
Abordarea unei traume generaționale implică adesea conștientizarea acestor modele, identificarea și înțelegerea traumelor trecute, precum și promovarea resurselor și strategiilor de vindecare la nivel familial și comunitar. Este un domeniu în continuă cercetare și dezvoltare, iar conștientizarea acestui fenomen poate contribui la promovarea sănătății mentale și la întreruperea ciclului traumei în cadrul familiilor și societăților afectate.
Trauma transgenerațională trebuie adresată. De aceea, este indicat să apelezi la ședințe de terapie sau psihoterapie online în cazul în care ești o persoană ocupată.
1.2. Trauma de abandon
Trauma abandonului se referă la experiența unei persoane de a se simți lăsată în urmă, neglijată sau respinsă, adesea în contextul relațiilor interpersonale. Această traumă poate avea origini diverse, inclusiv în copilărie, când un copil simte că părinții sau îngrijitorii săi nu îi oferă sprijinul, afecțiunea sau atenția de care are nevoie pentru a se dezvolta în mod sănătos.
Trauma de abandon poate apărea și în relații romantice, prietenii sau chiar în cadrul comunității. Oamenii care au experimentat trauma de abandon pot dezvolta temeri legate de atașament, probleme în stabilirea și menținerea relațiilor sănătoase și pot resimți o lipsă persistentă de siguranță emoțională. Acest lucru duce automat la o traumă de atașament ca adult.
Această formă de traumă poate avea consecințe profunde asupra stimei de sine, sănătății mentale și modului în care o persoană percepe și interacționează cu lumea înconjurătoare. Abordarea și vindecarea implică adesea terapie, consiliere și dezvoltarea unui suport social adecvat pentru a reconstrui încrederea și a gestiona efectele psihologice ale acestei experiențe traumatice.
Neglijarea emoțională sau fizică în copilărie poate crea o bază pentru trauma de abandon. Copiii care nu primesc sprijin emoțional adecvat, atenție și afectivitate din partea părinților sau îngrijitorilor pot dezvolta temeri profunde legate de abandon și pot avea dificultăți în atașarea în relațiile ulterioare. De asemenea, factori sociali și culturali, cum ar fi discriminarea, stigmatizarea sau izolarea socială, pot contribui la sentimente de abandon și pot genera traumă.
Părinții care se regăsesc în această situație și realizează că nu le oferă copiilor lor ceea ce au nevoie pot apela la ședințe de consiliere parentală. Aceste sesiuni au potențialul de a aduce mai multă claritate în dinamica familială și de a îmbunătăți relația dintre părinți și copii
1.3. Trauma de respingere sau de relație
Trauma de relație, cum ar fi respingerea unui copil de către mama sa, poate crea o tensiune complexă între sentimente contradictorii de iubire (încredere) și ură (neîncredere). Acest tip de experiență traumatizantă poate avea implicații profunde asupra modului în care individul percepe și se angajează în relațiile ulterioare.
Atunci când cineva suferă o astfel de traumă este posibil să dezvolte o neîncredere fundamentală în ceilalți, ca o modalitate de a se proteja de potențialele respingeri sau abandon. Acest lucru poate genera o teamă profundă de a investi emoțional în alți oameni și poate determina individul să păstreze o distanță pentru a evita suferința anticipată.
Pe de altă parte există și o dorință internă de a găsi încredere în ceilalți și de a construi relații sănătoase. Această dorință de a se conecta și de a experimenta iubirea poate fi în conflict cu teama persistentă de a fi respins sau de a experimenta din nou traumele trecute.
În relațiile ulterioare, persoanele care au suferit traume pot oscila între momente de deschidere emoțională și retragere. Această oscilație poate reflecta lupta internă dintre dorința de conexiune și teama de a fi rănit din nou.
Tratarea traumelor de relație implică adesea explorarea profundă a experiențelor trecute, înțelegerea modului în care acestea au modelat percepția și comportamentul în relațiile actuale și dezvoltarea abilităților de gestionare a emoțiilor și construirea unor legături sănătoase. Terapia și consilierea pot juca un rol crucial în procesul de vindecare și în creșterea capacității de a experimenta relații satisfăcătoare și încredere în ceilalți.
Pentru început este necesar ca pacienții să își rezolve problemele personale, ca mai apoi sa se ajute de psihoterapia de cuplu pentru a da o șansă mai bună acestei relații importante din viața lor.
1.4. Trauma de identitate
Trauma de identitate este o formă de traumatizare care apare atunci când nu te simți dorit de propriii părinți, mai ales de mamă, și când primești mesajul că existența ta nu este binevenită. Această experiență poate fi extrem de dificilă pentru copil, care se confruntă cu o luptă constantă pentru a-și justifica existența într-un mediu care pare ostil.
Copilul, în încercarea de a supraviețui într-un astfel de mediu, poate renunța la sine și la propriile sale nevoi pentru a se adapta la cerințele și așteptările celor din jur. Renunțarea la sine poate duce la o pierdere a identității proprii, iar copilul poate încerca să-și găsească valoarea în a satisface nevoile și dorințele altora.
Această formă de traumă poate apărea și în situații în care părinții își doresc un anumit gen de copil și se simt dezamăgiți sau respingători în fața realității că au un copil de sex opus. Într-o societate în care anumite genuri sunt adesea asociate cu o valoare mai mare, copilul poate resimți presiunea de a se conforma acestor așteptări și de a-și nega propria identitate.
Pe măsură ce acești copii devin adulți, pot evita să privească în trecut și să-și exploreze propriile experiențe. Se pot identifica cu opiniile și așteptările altora, pierzându-și conectarea cu sine și trăind pentru a satisface aprobarea externă. Acest proces poate duce la o vitalitate redusă și la o viață în care propria persoană este definită în funcție de părerea altora, în loc să se dezvolte pe baza autenticității lor interioare. Tratamentul acestei traume implică explorarea și acceptarea propriei identități, regăsirea sinelui și reconstruirea unei legături sănătoase cu sine.
De cele mai multe ori, în astfel de situații este bine ca oamenii să apeleze la psihoterapie pentru copii și adolescenți. O comunicare deschisă și respectuoasă poate contribui la creșterea încrederii și la o conexiune mai puternică între părinți și copii.
1.5. Trauma complexă
Trauma complexă reprezintă o serie de experiențe traumatizante care se desfășoară în contexte repetitive și grave de abuz, neglijare sau violență, în special în timpul copilăriei. Această formă de traumă poate imprima urme adânci în dezvoltarea psihologică și socială a individului, aducând cu sine riscul de a dezvolta tulburări de personalitate, tulburări disociative sau probleme de reglare emoțională.
Fiecare tip de traumă din această experiență complexă poate influența individul în mod unic, declanșând reacții emoționale și comportamentale diferite. Importanța constă în a recunoaște și a înțelege impactul acestor traume în viețile noastre, pentru a putea oferi sprijin și resurse necesare procesului de vindecare și recuperare.
În fața unui istoric de traumă complexă este crucial să abordăm aceste aspecte cu grijă și să ne implicăm într-un proces de autocunoaștere și consiliere. Înțelegerea profundă a traumelor și acceptarea faptului că fiecare individ reacționează în mod diferit în fața lor reprezintă pași esențiali în călătoria de vindecare. Este important să accesăm resursele disponibile, inclusiv sprijinul comunității, terapia și alte modalități de îngrijire a sănătății mintale, pentru a reconstrui treptat baza unei vieți mai sănătoase și mai echilibrate.
Pentru a depăși aceste momente sunt decomandate ședințele de psihoterapie de familie, dar și cele individuale, pentru a înțelege cât mai profund sursa simptomelor pe care pacientul le are.
2. Trauma psihologică – tipuri abordări psihoterapeutice care sunt folosite în terapie
Astăzi, este greșit să spui că mergi la un terapeut care folosește o singură metodă de terapie. Psihoterapia a evoluat atât de mult în ultimii ani, iar abordarea problemei dintr-o singură parte nu mai este o soluție agreată nici de specialiști, nici de pacienți. Astfel, într-o ședință de psihoterapie individuală pentru adulți, terapeutul trebuie să înglobeze în schima sa de tratament toate abordările psihoterapeutice pe care le consideră utile în acel moment.
Iată câteva dintre cele mai folosite abordări:
Psihoterapia integrativă a traumei
Traumele emoționale pot afecta întregul sistem al unei persoane, inclusiv corpul, mintea și spiritul. Terapeutul integrează metode care abordează aceste diferite aspecte, contribuind la o vindecare cuprinzătoare. Aici, terapeutul utilizează o gamă variată de tehnici și strategii terapeutice provenite din diferite modele și abordări terapeutice, cum ar fi terapia cognitiv-comportamentală, terapia experiențială, terapia corpului, mindfulness-ul și altele.
EMDR
Eye Movement Desensitization and Reprocessing este o formă de terapie care a fost dezvoltată pentru tratarea tulburărilor de stres posttraumatic (PTSD) și altor condiții legate de traumă. Această abordare terapeutică implică expunerea controlată la amintirile traumatice și folosirea mișcărilor oculare bilaterale sau a altor stimuli senzoriali pentru a ajuta la reprocesarea și restructurarea acestor amintiri, facilitând astfel vindecarea și adaptarea emoțională.
Metoda Constelațiilor Intenției
Metoda Constelației Propoziției Intenției este o formă eficientă de terapie care utilizează reprezentanți pentru a vizualiza și integra aspecte mai puțin conștiente ale psihicului. Se bazează pe teoria psihotraumatologiei multigeneraționale dezvoltată de prof. Franz Ruppert. Clientul își exprimă intenția, iar reprezentanții, selectați dintr-un grup de suport, îl ajută să vizualizeze conflictele interioare sau interpersonale. Constelația devine o reprezentare externă a structurii psihice interne, centrându-se pe intenția specifică a clientului pentru schimbare.
Așadar, acum știi ce este trauma, ce definiție are aceasta, cum o poți recunoaște și ce ar trebui să faci pentru a te vindeca!
Sursă foto: Freepik.com
Referințe:
The Basics of IoPT (Identity-Oriented Psychotrauma Therapy)
The History of Psychological Trauma
