Despre minunatiile terapiei prin metafora a scris mama Verei (fetita cu sindrom Asperger despre care am mai scris aici) foarte frumos pe blogul ei:

“Terapie prin decodificarea simbolurilor – povestea copacului frumos si (ne)ciudat

http://sindromasperger.wordpress.com/2011/11/14/terapie-prin-decodificarea-simbolurilor-povestea-copacului-frumos-si-neciudat/

Metafora, ca mijloc de expresie a unei interiorități speciale, devine din ce în ce mai limpede cea mai eficientă cale de a pătrunde în miezul personalității ei. Poveștile Veronicăi (care rareori conțin personaje reale ca atare, ea având o deosebită nevoie de a personifica totul) se intensifică tot mai mult deschizând porți și spargând lacăte grele către sinele ei.

Ultima poveste vorbește (așa cum i-a sugerat Ana Mintici într-o ședință de terapie) despre ea insăși și părinții ei, despre legătura dintre noi. Este o poveste în urma căreia am rămas multă vreme tăcută, cu nodul în gât și neștiind cum să gestionez această enormă cantitate de “mult interior” care ne copleșește cu profunzimea semnificațiilor lui.

In orice caz, eu și Ana am ajuns împreună la concluzia fermă că aceasta și nu alta este frecvența pe care trebuie “să cântăm” pentru ca Vera să audă muzica noastra. Metafora, citirea printre rânduri a creațiilor ei simbolice reprezintă drumul cel mai sigur către înțelegerea și ajutarea Veronicăi.

Povestea albinelor dansatoare și a copacului frumos și (ne)ciudat
Poveste compusă în data de 11. 11. 2011

Două albine dansatoare dansau până văzuseră un copac și se opriră. Ce copac ciudat este acolo! Un copac frumos, ni se pare nouă. Copacul acela ciudat… dar totusi nu e ciudat, șoptiră albinele dansatoare.
Apoi cele două albine au plecat și s-au întors la copac dar era o poartă mare incuiată de care nu puteau trece ca să ajungă la copac. Albinele aveau cheia. Dansul lor era cheia de la poarta mare incuiata.
Atunci a apărut și personajul magic care a dat la o parte poarta încuiată și albinele au putut ajunge la copacul frumos și (ne)ciudat.

Așadar Vera, copacul. Dansul albinelor, armonia cuplului de părinți reprezintă cheia cu care se descuie poarta mare către copac. Plus ajutorul neprețuit al personajului magic, terapeutul. Familia ei, două albine dansând. Cuibul perfect, stupul. Locul unde se face singurul aliment care nu se strică niciodată. Alimentul miraculos, cu atâtea proprietăți terapeutice, atât de hrănitor.
Ce copil fericit… Doamne! Multumesc…”

Multumesc mamei Verei pentru sensibilitatea cu care scrie aceste relatari atat de utile.

Psih.Ana Maria Mintici