Empatia ȋn psihoterapie – ce este și cum o putem folosi ca psihoterapeuţi

Conceptul de empatie

Conform lui Carl Rogers, empatia constӑ ȋn a lӑsa la o parte judecӑțile morale şi a înţelege cadrul de referinţă al celuilalt ca şi cum ai fi el, fără a pierde pentru niciun moment condiţia lui “ca şi cum”- precauție care a pornit de la munca lui Rogers cu clienți psihotici. Ȋn scrierile lui, empatia este una dintre condițiile necesare și suficiente pentru schimbarea terapeuticӑ, intim conectatӑ cu congruența și atitudinea pozitivӑ necondiționatӑ.

Empatia este o atitudine, diferind de răspunsul empatic. Poate fi transmisă în mai multe modalităţi, atât verbale cât şi non- şi paraverbale (mimică, gesturi, poziţia corpului, tonul vocii, postura, tempoul vorbirii, tăcerile, volumul). Aceste răspunsuri nu se confundă cu atitudinea empatică, iar dacă terapeutul apelează la aceste comportamente în mod strict tehnic, artificial, aceasta nu va fi de fapt empatie.

Existӑ o varietate de teorii ȋn legӑturӑ cu natura și componentele empatiei. Ȋn general, ȋn prezent este acceptatӑ ideea cӑ empatia conține atȃt elemente cognitive, cȃt și afective. Empatia poate fi ȋnțeleasӑ ca un rӑspuns emoțional ȋmpӑrtӑșit, ȋnsӑ pentru aceasta sunt de asemenea necesari și factorii cognitivi. Hoffman vorbește despre trei componente ale empatiei: cognitivӑ, afectivӑ și motivaționalӑ (ȋn sensul cӑ percepția disconfortului celuilalt servește drept motivație pentru comportamentul altruist).

Greet Vanaerschot descrie rezonanța empaticӑ, proces ȋn care psihoterapeutul este atent la ȋntregul discurs al clientului (limbaj verbal, nonverbal, ceea ce este exprimat și modul ȋn care este exprimat, precum și ceea ce nu este exprimat ȋn mod explicit) și la semnificația resimțitӑ care apare ȋn psihoterapeut ca rӑspuns, semnificație care informeazӑ intenvențiile ulterioare.

Ca tip de răspuns empatic, ȋn cadrul de referințӑ al analizei tranzacționale, Barbara Clark aduce în discuţie conceptul de tranzacţie empatică. Conform definiţiei sale, o tranzacţie empatică are loc atunci când psihoterapeutul îl înţelege pe client şi îi comunică această înţelegere, iar clientul are trăirea de a fi înţeles. Tranzacţia empatică este Adult-Adult la nivel social, însă în acelaşi timp există la nivel psihologic o tranzacţie Adult-Copil.

Hargaden şi Sills au dezvoltat mai departe conceptul de tranzacţie empatică, făcând referire la operaţiile terapeutice enunţate de Eric Berne (1966) pentru psihoterapia de grup. Mai degrabă decât nişte operaţii care implică un plan de acţiune al psihoterapeutului să îi facă ceva clientului, cei doi autori vorbesc despre tranzactii empatice, care conţin stimul şi răspuns în relaţie, sau altfel spus un flux între terapeut şi client.

Tipurile de tranzacţii empatice sunt următoarele:
1. Interogaţia / Explorarea (interrogation în teoria lui Berne; Hargaden & Sills au preferat termenul de enquiry): psihoterapeutul explorează adevărul fenomenologic al clientului şi îl invită pe acesta să se descopere pe el însuşi cu experienţele sale, se explorează cu sensibilitate stările eului (Erskine, 1991). Psihoterapeutul este atent inclusiv la răspunsurile neverbalizate ale clientului şi îl îl invită să le pună în cuvinte – invitaţia este o formă de explorare.
2. Specificarea – un fel de “empatie precisă” care poate include aspectul complex de “a auzi ceea ce este imediat sub suprafaţă în conştientizarea clientului”. Psihoerapeutul poate oferi o varietate de tipuri de specificări, atât verbale (de exemplu, a pune în cuvinte afectul sau gândurile exprimate de client) cât şi nonverbale (de exemplu, oglindirea posturii sau gesturilor pe care le face clientul) sau paraverbale (de exemplu, un oftat).
3. Confruntarea – conform lui Berne, confruntarea constă în a utiliza informaţii care au fost specificate anterior pentru a decontamina Adultul de prejudecăţile şi iluziile care privin din stările eului de Părinte şi Copil. Sills şi Hargaden atrag atenţia asupra sentimentului de ruşine pe care clienţii îl pot trăi atunci când sunt confruntaţi, astfel încât este important să folosim confruntări empatice, pline de sensibilitate şi conştientizarea potenţialului de ruşine. Astfel, confruntarea poate însoţi o explorare sau o specificare, un psihoterapeut bun rămânând atent la lumea relaţională internă a clientului.
4. Confirmarea – odată ce confruntarea a fost cu adevărat auzită de client şi a rezonat cu acesta, confirmarea susţine schimbarea psihologică. De exemplu, poate lua forma unui feedback pozitiv care confirmă calităţile de care clientul nu era conştient înainte.
5. Explicaţia – încercarea de a descrie în termeni de Adult dinamica experienţei clientului care a fost înţeleasă în mod empatic.
6. Interpretarea – psihoterapeutul “încearcă să găsească o voce pentru Copilul clientului”.
7. Ilustrarea – acest tip de tranzacţie vine ca o permisiune de a folosi imaginaţia pentru a susţine părţile sănătoare din Eu. Pot fi referinţe, poveşti, umor sau orice susţine direcţiile sănătoase ale psihoterapiei.
8. Conţinerea (Holding) – a oferi o prezenţă stabilă şi conţinătoare, fără a îl judeca pe client.
9. Cristalizarea – o afirmare a situaţiei clientului din Adultul terapeutului către Adultul clientului.

Baza psiho-neuro-fiziologică a empatiei

Neuronii oglindă sunt neuroni speciali care ne activează organic în acelaşi mod dacă realizăm o acţiune ca şi atunci când privim pe cineva realizând acţiunea respectivă. Un exemplu clasic în acest sens este tendinţa de a zâmbi atunci când vedem pe cineva zâmbind, încă de la stadiul de sugar.
Cercetătorii de la Universitatea din Parma au observat neuroni oglindă la maimuţe, ceea ce sugerează că, din punctul de vedere al evoluţiei, empatia precedă rasa umană.

De asemenea, s-a observat tendinţa bebeluşilor de a plânge atunci când aud alţi bebeluşi plângând (fenomen cunoscut sub numele de contagiune emoţională).
Toate acestea sugerează că empatia primară, într-o formă mai puţin complexă, se dezvoltă foarte timpuriu în ontogeneză. Putem interpreta acest fapt ca pe un indiciu că empatia ţine de natura noastră, de felul în care suntem “construiţi”.

În literatura de specialitate există contraziceri despre ce anume este empatia şi, deci, cât de comună este. În timp ce Rogers considera că este una dintre cele trei condiţii “necesare şi suficiente” pentru succesul terapeutic şi Kohut a susţinut că este “un element definitoriu al domeniului”, alţi autori consideră empatia ca fiind necesară, dar nu şi suficientă.

John Shlien priveşte empatia ca fiind un aspect foarte comun şi susţine că sadicul are experienţa empatiei atunci când altcineva suferă, pentru că el îi inţelege suferinţa şi acest lucru îi face plăcere. Astfel, Shlien face deosebirea între empatie şi trăiri / comportamente prosociale cum sunt bunăvoinţa, generozitatea, compasiunea. Ȋn mod similar, Greenberg și Elliott diferențiazӑ ȋntre comunicarea empaticӑ (ce poate fi folositӑ inclusiv ca manipulare) și contactul sau acordajul empatic.

În cartea sa “Beyond Empathy: a Therapy of Contact-in-Relationships”, Richard Erskine pare să caute o atitudine terapeutică relaţională “dincolo de empatie”. Erskine apropie conceptul de empatie de a îţi imagina ce ai putea simţi dacă ai fi în situaţia celuilalt şi a răspunde în consecinţă. Conform autorului, acest tip de abordare face parte din formarea multor psihoterapeuţi.
Pornind de la această definiţie, Erskine consideră că atitudinea unui psihoterapeut bun merge mai departe decât empatia. În terapia relaţională propusă de el, elementele esenţiale sunt: explorare (inquiry), acordaj (attunement) şi implicare (involvement).

Caracteristicile explorării în viziunea lui Erskine sunt respectul, interesul autentic şi deschiderea (open-endedness).
Iată tipurile de acordaj la care un psihoterapeut bun este atent:
1) Acordaj cognitiv: a înţelege atât conţinutul gândirii clientului, cât şi felul în care gândeşte, logica lui.
2) Acordaj afectiv: a înţelege emoţiile pe care le simte clientul şi pe acelea pe care le exprimă şi a simţi ca răspuns fie emoţii reciproce (similare celor trăite de client), fie emoţii complementare (care vin ca răspuns emoţiile simţite de client).
3) Acordaj cu ritmul clientului: a înţelege şi a ţine cont de ritmurile naturale ale clientului, atât în cadrul şedinţelor în munca terapeutică propriu-zisă (nevoia de a lucra mai repede sau mai lent – de exemplu, se lucrează mai lent la nivel emoţional decât la nivel cognitiv, ritmul discursului etc), cât şi în ce priveşte durata şi frecvenţa şedinţelor.
4) Acordaj cu nivelul de dezvoltare: a percepe şi a se acorda cu stadiul de dezvoltare la care se află clientul (dacă intră în trăiri regresive sau nu, iar dacă da intervenţiile trebuie să fie potrivite pentru stadiul de dezvoltare la care se simte clientul – prin vocabularul utilizat, prin tonul vocii, prin conţinutul comunicării).

Implicarea în viziunea lui Erskine se referă la prezența autenticӑ a psihoterapeutului ȋn relație, disponibilitatea de a fi impactat de client.

Un aspect relevant este diferențierea ȋntre empatie și simbioza așa cum este descrisӑ ȋn literatura de specialitate AT.
Apropierea dintre cele douӑ experiențe (empatie și simbiozӑ) ține de implicarea afectivӑ. Ȋn ambele poate exista o trӑire de a fi ȋn relație și de a simți experiențele celuilalt, totuși existӑ niște deosebiri ȋn calitatea trӑirii.
Una dintre funcțiile empatiei este activarea stării eului de Adult; experiența de a fi ascultat și ȋnțeles de un altul permite o conștientizare aprofundatӑ a experienței proprii și o explorare mai amplӑ.

Ȋn cazul simbiozei, persoanele implicate simt și se comportӑ ca și cum ar avea ȋmpreunӑ un singur set de stӑri ale Eului, ceea ce face ca experiența unuia sӑ nu fie cu adevӑrat ascultatӑ, vӑzutӑ sau ȋnțeleasӑ de celӑlalt, ci mai degrabӑ este proiectatӑ de cӑtre o persoanӑ asupra celeilalte, iar contactul nu este unul autentic, aici și acum.
Ȋn același timp, ȋn cazul empatiei, ȋn toate abordӑrile și stilurile de comunicare și intervențiile descrise mai sus, se oferӑ un spațiu ȋn care experiența clientului sӑ fie exprimatӑ, exploratӑ, acceptatӑ și ȋnțeleasӑ. Atunci cȃnd vorbim despre simbiozӑ, experiența celuilalt este presupusӑ, proiectatӑ, nu mai existӑ un spațiu psihologic de ȋntȃlnire, o granițӑ, ci identitӑțile celor doi se confundӑ. Ȋn acest caz nu mai putem vorbi de o cunoaștere realӑ a celuilalt.

Referinţe şi recomandări:

Berne, E. (1966). Principles of Group Treatment. New York: Oxford University Press.

Bohart şi Greenberg (2011) – Empatia în psihoterapie, Ed. Trei.
Clark, B. (1991) – Empathic Transactions in the Deconfusion of Child Ego States, Transactional Analysis Journal, Vol. 21, Nr. 2, aprilie 1991.
Erskine, Moursund şi Trautmann (1999) – Beyond Empathy: a Therapy of Contact-in-Relationship, Routledge.
Hargaden și Sills (2001) – Deconfusion of the Child Ego State: A Relational Perspective, Transactional Analysis Journal, Vol. 31, Nr. 1, ianuarie 2001.
Hargaden și Sills (2002) – Transactional Analysis: A Relational Perspective, Brunner-Routledge.
Waal, F. (2005) – The Evolution of Empathy, http://greatergood.berkeley.edu/article/item/the_evolution_of_empathy
White, T. (1998) – Psychotherapy and the Art of Being Human, Transactional Analysis Journal, Vol. 28, Nr. 4, octombrie 1998.